"Tare frica le mai e de Basescu, de-l ponegresc asa..."

Cam asa gandea, cu voce tare, dis-de-dimineata, un taran venit cu noaptea-n cap la Piata Obor sa-si vanda ultima bruma de gogosari din aceasta toamna de criza. "Pai cum sa nu, daca a luat din salariile si din pensiile nesimtite si a dat la saraci", i-au tinut isonul alti tovarasi de breasla. Hait, mi-am zis in sinea mea, iata niste tarani in carne si oase pro-Basescu ! Fapt care se potrivea cam ca nuca-n perete cu analizele media, care-l dadeau pe Basescu drept cel mai urat dintre pamanteni in randul taranilor. Si atunci, nu poti sa nu te intrebi in ce masura agenda media mai este (si) agenda cetateanului de la tara. Sau, ma rog, si a celui de la oras. Cand toata media urla impotriva lui Basescu. Care il da drept perdant sigur al alegerilor prezidentiale. Cand toti analistii si paraanalistii electorali se jura pe toate posturile si in toate ziarele ca au sondat si parasondat opiniile alegatorilor si ca nu iese decat unul si acelasi lucru, adica pierzania politica a Basescului... In timp ce, pe teren, lucrurile stau altfel... Nu-s bune analizele, nu-s bune sondajele ?! Mint intervievatorii, nu raspund sincer respondentii ?! Luminarea mea avea sa vina tot din piata, din parte unui orasean hatru, care-si plimba sacosele goale de la o taraba la alta, in cautarea unui pret mai bun. De la el am inteles ca opiniile oamenilor, atunci cand sunt trasi de limba de iscoadele partidelor, sunt de complezenta, pentru ca le spun ce vor sa auda, dar ca vor vota tot cu cine stiu ei... "He-he-he, lumea s-a schimbat, nu mai e proasta... Nu numai politicienii, dar si alegatorii s-au curvit".

Basescu contra Basescu

Pentru oricare dintre competitorii inscrisi in cursa prezidentiala, Traian Basescu reprezinta, de departe, adversarul cel mai redutabil. Alcatuit dintr-un aluat de luptator pursange, dospit parca intr-un laborator de alchimia puterii, Traian Basescu performeaza in bataliile politice precum o masina de lupta greu de invins. Acest lucru nu inseamna insa ca cel care detine de cinci ani de zile puterea politica suprema in stat este invincibil. In mod paradoxal, Basescu poate fi invins chiar de… Basescu. Si aceasta pentru ca in presedintele prezidentiabil salasuiesc, ca in formula 2 in 1, doua personalitati politice diferite, care isi disputa intaietatea una asupra alteia. Una este un Traian Basescu Intaiul, care vine la putere in 2004 pe un urias val de simpatie populara si speranta, care duce Romania in UE si o (re)pozitioneaza in NATO, si care repurteaza o serie de victorii in lupta pentru reforme interne, reusind sa obtina reconfirmarea increderii alegatorilor la referendumul din 2007. Cealalta e Basescu al Doilea, de dupa alegerile parlamentare din 2008, formarea (mez)aliantei PDL-PSD si instalarea cabinetului Boc, care, datorita unor actiuni prezidentialo-guvernamentale controversate, ce s-au suprapus efectelor crizei economice mondiale, a starnit serioase nemultumiri sociale si a inregistrat scaderi neobisnuite in sondaje. In mod cert, asumarea grabnica, din motive electorale, a raspunderii guvernamentale in defavoarea dezbaterii parlamentare (si a celei publice, intr-o perioada de timp rezonabila) pe niste legi de impact social major (salarii, pensii, educatie etc.) nu este solutia cea mai fericita, desi este constitutionala (pe undeva, seamana cu o executie sumara, fara judecata !). Principial, corectiile la problemele in disputa sunt absolut necesare (nu strategia, ci tactica pare a nu fi, in acest caz, cea mai buna), iar fie chiar numai si simpla aducere a acestora in atentia publica este un act de curaj si responsabilitate politica, care, trebuie spus, apartine in totalitate presedintelui Traian Basescu. Nu-i mai putin adevarat insa ca, in incercarea de a-l impiedica sa castige un nou mandat, adversarii politici si partidele ostile au devenit niste cutii de rezonanta ale dificultatilor si neimplinirilor etapei, pe care le speculeaza punandu-le in totalitate pe seama Presedintelui. Nu in ultimul rand, loviturile adverse au tintit si tintesc membrii de familie si apropiatii politici. Daca in primul caz, atacurile sunt discutabile, in cel de-al doilea nu se poate spune acelasi lucru. Acuzatiile privind implicarea in politica a fiicei celei mici a Presedintelui sunt cel putin ignorante, pentru ca daca ne uitam in istorie vom descoperi ca natiuni puternice s-au coagulat in jurul unor familii de politicieni (de pilda, presedintele Franklin Roosevelt se inrudea cu doisprezece fosti presedinti ai Statelor Unite !). Cu certitudine insa, in alegerea colaboratorilor presedintele Traian Basescu nu a avut intotdeauna mana buna. Din alegerile gresite, fie ca a fost vorba de ministeriabili, consilieri sau alti responsabili din politica si administratie, au venit slabiciunile prezidentiale din ultima perioada a mandatului. Intamplator sau nu, coruptia, abuzurile si ilegalitatile provenind din randul unor personaje din preajma Presedintelui au avut chipul unor femei frumoase sau al unor barbati yesmani. Acesta este "calcaiul lui Basescu", prin care Basescu II il poate invinge pe Basescu I: va castiga alegerile pe mana lui sau, in caz contrar, le va pierde pe mana altora...

Democratia si dreptul de a huidui

Dreptul de a huidui este dreptul unui om liber. Este un drept democratic. Un drept castigat si garantat. In democratie, cetateanul are la dispozitie doua instrumente, perfect democratice si la fel de legitime, pentru a-si exprima aprobarea sau dezaprobarea: aplauzele si huiduielile. Primele, pentru a recompensa, ultimele, pentru a sanctiona.De fapt, democratia autentica este un mix de aplauze si huiduieli, pentru ca nici macar in aceasta straveche si adulata forma de organizare social-politica nimeni nu a reusit si nu va reusi vreodata sa-i multumeasca pe toti in aceasi masura si in acelasi timp. Pana la urma, si in acest caz, problema este una de proportii, iar solutia este data de majoritate, regula de aur a democratiei. Acest amalgam public de aplauze si huiduieli este tonic pentru democratie. Pe de o parte, ele reprezinta o forma cetateneasca pasnica de control social, iar pe de alta parte, precum pistoanele unui motor, pun in miscare angrenajul social (cu adevarat periculoase se pot dovedi insa formele extreme, induse si manipulate in scopuri politice nedemocratice; totalitarismul s-a insinuat intotdeauna pe delirul aprobativ si necritic, unanim aplaudac, dupa cum anarhismul a incercat sa o faca prin isteria colectiva a respingerii, distrugerii si dezordinii). In Occident, de secole, drepturile de a aplauda si de a huidui au devenit corelative si s-au instapanit ca o stare de normalitate si un indicator de democratie. In Romania, dreptul de a huidui a fost castigat, impreuna cu celelalte drepturi democratice, doar de douazeci de ani, de cand s-a pus capat dictaturii bazate pe unanimitatea aclamatiilor si represiunea oricarei dezaprobari. De atunci, romanii si-au ars multe inhibitii si stereotipuri, exprima opinii si fac alegeri, aplauda sau huiduie etc. (de ultimul lucru nici politicienii nefiind scutiti, mai ales daca este vorba de minciuni electorale, impostura sau situatii care nu corespund realitatii). Intr-un cuvant, se manifesta ca niste oameni liberi. La fel s-a intamplat si in cazul megaconcertului Madonnei de la Bucuresti. Comportamentul democratic al romanilor a fost complet: au aplaudat frenetic muzica, dar au huiduit prompt aberatia condamnabila privind "discriminarea" tiganilor (perceputa, intre altele, si ca o incurajare a mediului infractional). In fond, orice afirmatie nefondata si nedreapta, facuta de o persoana nepotrivita, intr-un loc nepotrivit si la un moment nepotrivit nu merita decat o replica pe masura, neaos democratica: huiduiala. Reactia se incadreaza perfect in paradigma comunicarii bilaterale simetrice: numarul de decibeli al "biciului" microfonic pravalit de diva de pe scena asupra fanilor a fost egal, vocalic, cu cel al huiduielilor acestora ! Daca trupa de muzica romani din Rusia, Kolpakov Trio (doi romi si un evreu), care a cantat cu Madonna, spune ca nu s-a mai intalnit nicaieri cu asemenea huiduieli, este probabil, pentru ca acestia si-au vazut de muzica, cu care nimeni nu are nimic, ba chiar multi o indragesc. S-au poate pentru ca in tarile ex-sovietice din Est, unde stalinismul a fost la el acasa, stereotipiile aplauzelor unanime si ale statului in pozitia de drepti, chiar si cand esti jignit, inca nu s-au vindecat. Iar in Vest, asemene imprudente se platesc mai scump, huiduielile fiind mai viguroase si insotite de o "recuzita" adecvata, pe cat de rusinoasa, pe atat de umilitoare (oua, rosii etc.). In ceea ce priveste Romania, revolutia din 1989 i-a produs numerosi anticorpi la manipulari si diversiuni, iar intrarea in NATO si UE i-a ars complexul estic, transformand-o intr-o tara europeana democrata, libera si demna (discursurile sforaitoare sau punerile in scena faraonice, care amintesc de cele de tip ceausist sau nord-coreean, nu mai sunt de natura sa o subjuge si sa o insele, indiferent din partea cui ar veni) . Gafa Madonnei, care nu e in niciun fel ceea ce vrea sa para, a facut inconjurul pamantului. Nu stiu cine pe cine a bagat in gura lumii, dar injuratura ei ("God dammit !"- "La naiba !"), ca raspuns la huiduieli, arata un impas si o recunoastere a iesirii din rol...

De ce "Noi, maghiarii" ?!...

Am luat act cu nedumerire de declaratia de diletant politic, pentru un candidat la alegerile prezidentiale, a preşedintelui executiv al UDMR, Kelemen Hunor, facuta la Târgu Mureş, potrivit careia "Noi, maghiarii, respectăm statul român, sărbătorile şi simbolurile naţionale, dar aşteptăm să fim şi noi respectaţi."Noi, maghiarii" este, din start, o sintagma opozitionista, lipsita de respect si consideratie fata de romani si fata de statul national unitar roman. In mod corect, adica in acord cu realitatea politica, juridica si istorica, ar fi trebuit si ar trebui spus "Noi, cetatenii romani de nationalitate maghiara" sau "Noi, maghiarii romani"... Adica o sintagma care sa exprime calitatea de cetatean roman, de apartenenta la statul roman. Cel putin asa se exprima un evreu american, un arab american, chiar si un negru din America spune ca este afroamerican... Este o chestie normala si de bun simt sa-ti exprimi apartenenta la statul in care traiesti, indiferent de etnie. In exemplele date, ar fi extrem de scandaloasa si de inacceptabila o altfel de exprimare, prin care sa se supraliciteze dimensiunea minoritar-etnica in defavoarea celei de cetatean al statului respectiv. Atat in campania electorala, cat si ca presedinte, Barak Obama s-a autodefinit ca american, ca cetatean american, care vorbeste americanilor, poporului american. Este usor de inteles ca orice aluzii etnice sau rasiale ar fi fost rejectate si sanctionate electoral. Nu mai vorbesc de criza mediatica ce ar fi acompaniat megaesecul construit pe astfel de baze gresite. Accentuez absurditatea unei astfel de abordari electorale pentru a invedera caracterul fundamental eronat al strategiei candidatului UDMR pentru alegerile pentru functia de Presedinte al Romaniei. Cum sa vii in fata cetatenilor romani cu o identitate electorala fondata pe o formulare ireverentioasa, asemenea celei etnicist-autonomiste care se ascunde in sintagma "Noi, ungurii" ?!... De ce nu "Noi, romanii" ?!... Ar fi spus Obama "Noi, afroamericanii" ?!... Niciodata !!! Orice mesaj electoral trebuie sa uneasca, sa mobilizeze, sa treaca dincolo de orice deosebiri de nationalitate, religie, cultura, stare sociala etc. Atunci cand candidatul UDMR la alegerile prezidentiale vine cu sloganuri exclusivist-separatiste, in defavoarea celor general-integrative, de apartenenta la mentalul si spatiul statal roman, este clar, din capul locului, ca se pun stavile si se produc fracturi in randurile alegatorilor, dar si ca este vorba de o mare impolitete la adresa cetatenilor romani, ca totalitate, si a statului roman, ca intreg. Partea nu se poate supraordona intregului. Principiul "all in all" il regasim la toate nivelurile, fiecare fenomen sau eveniment social fiind parte din ceva mai mare, care intotdeauna integreaza partea. Respectul se naste din respect, din respectarea cu sfintenie a regulilor convietuirii pasnice si constructive. El nu trebuie legat de cerinte anticonstitutionale (ar fi un fals respect !), ci de respectarea Constitutiei si a legilor statului roman care consacra si garanteaza drepturile omului si ale cetateanului. Autarhia politica, economica, administrativa si, mai ales, lingvistica este de natura sa erodeze egalitatea de sanse. Politicienii romani de etnie maghiara au acces neingradit si garantat in toate institutiile statului, inclusiv in cele supreme, dar de aceasta sansa nu pot sa se bucure in mod egal toti maghiarii romani atata timp cat sunt tinuti, de catre reprezentantii lor politici, sa traiasca in autarhie. De aceea, o data cu noua sa generatie de politicieni, credem ca a venit vremea ca UDMR sa iasa din ipocrizie si, mai ales, din autarhie.

Managementul de criza

Mi-a picat in mana, zilele trecute, ultimul numar al revistei Forbes. Cum domeniul economic, in care criza pandeste la orice colt, este sursa prosperitatii generale, am rasfoit-o cu interes, cum fac de fiecare data. In mod deosebit, mi-a atras atentia un articol despre doi romani de pe Wall Street, prezenti de peste 15 ani in centrul financiar al lumii, care se numara printre cei care au supravietuit crizei. Asocierea ultimelor doua cuvinte si detaliile reusitei lor mi-au revelat faptul ca managementul supravieturii este un management de criza. Sau invers, managementul de criza este unul de supravietuire. Desi managementul de criza/supravietuire este la limita a ceea ce se poate numi managementul relativitatii, faptul ca iese din sfera normalului nu ar trebui sa fie un motiv de a fi ocolit sau neglijat de abordarile teoretice si practice, ci dimpotriva (realitatile crizei actuale ne arata ca, in anumite conditii, anormalul isi poate depasi starea extrema, devenind una medie sau chiar globala !). In esenta, unul dintre cei doi romani, un barbat, spunea ca pentru a supravietui crizei, afacerile trebuie sa se reinventeze si sa se adapteze. Ca sa rezisti si sa faci fata turbulentelor crizei, trebuie sa fii intr-o miscare continua, sa fii tot timpul in joc. O data cu mediul, insusi omul de afaceri trebuie sa se schimbe, sa se reinventeze si adapteze. In primul rand, cel mai mare capital il reprezinta optimismul, increderea in sansa. In al doilea rand, cunoasterea, fara de care optimismul, singur, devine sinucigas. Omul nostru avea un nemasurat orgoliu al cunoasterii, tinea cu tot dinadinsul ca nu cumva sa ramana in afara jocului informational din domeniul sau. Niciun amanunt nu trebuie lasat la intamplare, pentru ca, in cele din urma, aplecarea catre minutiozitate te face remarcat si te impune. Al doilea exemplu, o femeie, isi dezvaluie secretul supravietuirii in fata “glontului” crizei, cu o anumita cochetarie, specifica genului: perseverenta si carisma, pe care le aseaza la baza reputatiei si reusitei personale. Ea nu se sfieste sa-si comunice propria teorie despre afaceri: acestea nu se bazeaza pe conditiile economice, ci pe relatiile economice. Principiul de la care nu se abate este de a nu refuza niciodata un client, oricat de putini bani ar avea in cont. Reinventarea si optimismul sunt, si ele, din plin, prezente, atunci cand, privind partea plina a paharului, considera ca recesiunea poate fi o pista pentru produsele noi. Oricine analizeaza astfel de cazuri de supravietuire la criza ajunge la concluzia ca ele au in comun acelasi lucru, respectiv un management de criza proactiv, bazat pe verb, pe actiune, pe miscare... Precum in cunoscutul proverb musulman cu muntele si Mahomed ( "Daca nu se duce Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed"), daca nu vin Clientii la tine, trebuie sa te duci tu la Clienti !

Cloaca de Dambovita si parfumul de Bruxelles

Primele euroalegeri simultane la care au participat electorii romani au ramas undeva, in urma, devenind deja o amintire stearsa. Ele nu au reusit sa aduca la urne decat o parte submajoritara a electoratului, la fel ca in toate celelalte tari europene, de altfel (doar 43,09 din europeni au votat), situandu-ne insa pe la coada clasamentului privind prezenta la vot (locul 22 din 27). Probabil ca o legitimitate consolidata a euroalesilor nu se va putea obtine decat prin legarea alegerilor pentru parlamentul european de cele pentru parlamentele nationale. Aceasta pare a fi, deocamdata, solutia, in absenta altor masuri corective si stimulative electoral, pentru depasirea acestui dezinteres general, care nu lucreaza, dupa cum lesne ne putem da seama, in beneficiul comunitar (altfel, o cunoscuta lehamite mioritica s-ar putea transforma in "M-am saturat de Europa"). Se pare ca factorul economic nu a jucat rolul care i s-a atribuit adesea in motivarea comportamentului electoral, din moment ce atat bogatii cat si saracii Europei s-au inscris in aceeasi rata scazuta de participare la vot. Cauzele absenteismului electoral par a se situa, mai degraba, in randul factorilor politici, organizatorici si psihologici. Cel putin, pe malurile Dambovitei, cam asa stau lucrurile. Oferta electorala a partidelor s-a dovedit, in cele mai multe dintre cazuri, inconsistenta si neconvingatoare. Sloganurile de campanie au fost destul de anoste. Prea putini alegatori s-au recunoscut in subiectele si predicatele electorale. Ce poti intelege din adresari si formulari ambigue, precum "voi", "vreau", "avem nevoie" etc., in defavoarea celor identitare precum "Romania" si/sau "Romanii", care fac diferenta in spatiul comunitar ?! Nici macar portretele candidatilor nu au scapat de aceasta nota proasta, unele dintre ele fiind aidoma celor din buletin. Macar realesii ar fi putut da alegatorilor o idee despre ce fac si ce dreg in forul legislativ european, prin imagini prezentandu-i participand la dezbateri si pledand in interesul natiei de la tribuna PE, dar, din pacate, din sondaje a rezultat ca au fost niste ilustri anonimi ca europarlamentari... Nu orice poate fi reglementat prin lege, cu atat mai putin participarea la vot, asa cum a propus o plutasa de pe Dambovita. Si nici indemnurile de "hai la vot", asa cum s-a trezit vorbind, iesind din ceata, titanicul Basescu, nu pot schimba, in ceasul al doisprezecelea, intentiile si comportamentul electorale (marinarul s-a indragostit prea mult de puntea de comanda, coborand arareori in sala motoarelor sau in spatiile sociale ale matelotilor). Cat priveste testul EBA, reactia TRABAS ramane de vazut... Oricum, in pofida valtorii politice dambovitene in care a fost aruncata de propriul parinte, tanara politiciana a invatat sa innoate, fiind una din revelatiile acestor alegeri europarlamentare, pentru care merita, din plin, un parfum de Bruxelles...

Aroganta imperiala si iredentismul bicefal, ostile Ideii Europene

Invectiva de "epurare etnica"cu care este improscata Romania, in preajma alegerilor europarlamentare, este o gaselnita politica si electorala in care nu numai ca nu crede nimeni, dar nu cred nici macar "creatorii" acestei fantasme, fie ei scenaristi, regizori sau actori. Cei care au fost atata amar de vreme pe cai mari s-au vazut, dintr-o data, nevoiti sa reinvete mersul pe jos. Si atunci incep sa protesteze, incep sa acuze, incep sa suduie, incep sa ameninte... Adica sa apeleze la toata recuzita de campanie, care se poarta pe la toate curtile, fie ele mari sau mici. Numai ca ceea ce este ciudat la UDMR, caci despre ea este vorba, este ca isi tureaza motoarele masinariei politice la maxim, duduind si trepidand de zici ca acu, acu se va desface din toate incheieturile, incercand sa mearga nu inainte, cum ar fi normal, ci deandaratelea, spre cimitirul unor idei defuncte, care altadata au ingrozit Europa. Din aceasta lume a stafiilor incearca UDMR sa culeaga niste simboluri grele pe care sa le arunce in calea Romaniei, pentru a o opri din drum. Numai ca, vai, aceste simboluri sunt, pe cat de grele, pe atat de imaginare. "Ar fi cu mult, enorm de mult, mai putine conflicte in lume daca cuvintele ar fi luate drept ceea ce sunt, adica numai semnele ideilor noastre si nu ca lucrurile pe care le reprezinta, insele" (John Locke). Desigur, nu este normal ca UDMR sa ceara ajutorul Ungariei pe "epurare etnica", dar de ce sa ne miram, cand toata lumea stie ca ultima este, prin definitie, partizanul absolut al primeia, iar o astfel de manea politica cantata pe doua voci poate insemna mai mult zgomot... Relatia dintre UDMR si Ungaria privind existenta unui scop comun iredentist, multa vreme negata sau ocultata, a devenit, in prezent, extrem de evidenta. Jonctiunea dintre acestea, realizata pe terenul iredentismului si sovinismului, este profund reprobabila si anacronica. In mod practic, se incearca revenirea la perioada revoluta a "regatelor combatante', ultimul act al acesteia fiind cele doua razboaie mondiale si razboiul rece sau, cum mai este denumit de istorici (Neagu Djuvara), razboiul de saptezeci si sapte de ani (1914-1991). Romania, trezeste-te ! Europa, trezeste-te !