"Tare frica le mai e de Basescu, de-l ponegresc asa..."

Cam asa gandea, cu voce tare, dis-de-dimineata, un taran venit cu noaptea-n cap la Piata Obor sa-si vanda ultima bruma de gogosari din aceasta toamna de criza. "Pai cum sa nu, daca a luat din salariile si din pensiile nesimtite si a dat la saraci", i-au tinut isonul alti tovarasi de breasla. Hait, mi-am zis in sinea mea, iata niste tarani in carne si oase pro-Basescu ! Fapt care se potrivea cam ca nuca-n perete cu analizele media, care-l dadeau pe Basescu drept cel mai urat dintre pamanteni in randul taranilor. Si atunci, nu poti sa nu te intrebi in ce masura agenda media mai este (si) agenda cetateanului de la tara. Sau, ma rog, si a celui de la oras. Cand toata media urla impotriva lui Basescu. Care il da drept perdant sigur al alegerilor prezidentiale. Cand toti analistii si paraanalistii electorali se jura pe toate posturile si in toate ziarele ca au sondat si parasondat opiniile alegatorilor si ca nu iese decat unul si acelasi lucru, adica pierzania politica a Basescului... In timp ce, pe teren, lucrurile stau altfel... Nu-s bune analizele, nu-s bune sondajele ?! Mint intervievatorii, nu raspund sincer respondentii ?! Luminarea mea avea sa vina tot din piata, din parte unui orasean hatru, care-si plimba sacosele goale de la o taraba la alta, in cautarea unui pret mai bun. De la el am inteles ca opiniile oamenilor, atunci cand sunt trasi de limba de iscoadele partidelor, sunt de complezenta, pentru ca le spun ce vor sa auda, dar ca vor vota tot cu cine stiu ei... "He-he-he, lumea s-a schimbat, nu mai e proasta... Nu numai politicienii, dar si alegatorii s-au curvit".

Basescu contra Basescu

Pentru oricare dintre competitorii inscrisi in cursa prezidentiala, Traian Basescu reprezinta, de departe, adversarul cel mai redutabil. Alcatuit dintr-un aluat de luptator pursange, dospit parca intr-un laborator de alchimia puterii, Traian Basescu performeaza in bataliile politice precum o masina de lupta greu de invins. Acest lucru nu inseamna insa ca cel care detine de cinci ani de zile puterea politica suprema in stat este invincibil. In mod paradoxal, Basescu poate fi invins chiar de… Basescu. Si aceasta pentru ca in presedintele prezidentiabil salasuiesc, ca in formula 2 in 1, doua personalitati politice diferite, care isi disputa intaietatea una asupra alteia. Una este un Traian Basescu Intaiul, care vine la putere in 2004 pe un urias val de simpatie populara si speranta, care duce Romania in UE si o (re)pozitioneaza in NATO, si care repurteaza o serie de victorii in lupta pentru reforme interne, reusind sa obtina reconfirmarea increderii alegatorilor la referendumul din 2007. Cealalta e Basescu al Doilea, de dupa alegerile parlamentare din 2008, formarea (mez)aliantei PDL-PSD si instalarea cabinetului Boc, care, datorita unor actiuni prezidentialo-guvernamentale controversate, ce s-au suprapus efectelor crizei economice mondiale, a starnit serioase nemultumiri sociale si a inregistrat scaderi neobisnuite in sondaje. In mod cert, asumarea grabnica, din motive electorale, a raspunderii guvernamentale in defavoarea dezbaterii parlamentare (si a celei publice, intr-o perioada de timp rezonabila) pe niste legi de impact social major (salarii, pensii, educatie etc.) nu este solutia cea mai fericita, desi este constitutionala (pe undeva, seamana cu o executie sumara, fara judecata !). Principial, corectiile la problemele in disputa sunt absolut necesare (nu strategia, ci tactica pare a nu fi, in acest caz, cea mai buna), iar fie chiar numai si simpla aducere a acestora in atentia publica este un act de curaj si responsabilitate politica, care, trebuie spus, apartine in totalitate presedintelui Traian Basescu. Nu-i mai putin adevarat insa ca, in incercarea de a-l impiedica sa castige un nou mandat, adversarii politici si partidele ostile au devenit niste cutii de rezonanta ale dificultatilor si neimplinirilor etapei, pe care le speculeaza punandu-le in totalitate pe seama Presedintelui. Nu in ultimul rand, loviturile adverse au tintit si tintesc membrii de familie si apropiatii politici. Daca in primul caz, atacurile sunt discutabile, in cel de-al doilea nu se poate spune acelasi lucru. Acuzatiile privind implicarea in politica a fiicei celei mici a Presedintelui sunt cel putin ignorante, pentru ca daca ne uitam in istorie vom descoperi ca natiuni puternice s-au coagulat in jurul unor familii de politicieni (de pilda, presedintele Franklin Roosevelt se inrudea cu doisprezece fosti presedinti ai Statelor Unite !). Cu certitudine insa, in alegerea colaboratorilor presedintele Traian Basescu nu a avut intotdeauna mana buna. Din alegerile gresite, fie ca a fost vorba de ministeriabili, consilieri sau alti responsabili din politica si administratie, au venit slabiciunile prezidentiale din ultima perioada a mandatului. Intamplator sau nu, coruptia, abuzurile si ilegalitatile provenind din randul unor personaje din preajma Presedintelui au avut chipul unor femei frumoase sau al unor barbati yesmani. Acesta este "calcaiul lui Basescu", prin care Basescu II il poate invinge pe Basescu I: va castiga alegerile pe mana lui sau, in caz contrar, le va pierde pe mana altora...

Democratia si dreptul de a huidui

Dreptul de a huidui este dreptul unui om liber. Este un drept democratic. Un drept castigat si garantat. In democratie, cetateanul are la dispozitie doua instrumente, perfect democratice si la fel de legitime, pentru a-si exprima aprobarea sau dezaprobarea: aplauzele si huiduielile. Primele, pentru a recompensa, ultimele, pentru a sanctiona.De fapt, democratia autentica este un mix de aplauze si huiduieli, pentru ca nici macar in aceasta straveche si adulata forma de organizare social-politica nimeni nu a reusit si nu va reusi vreodata sa-i multumeasca pe toti in aceasi masura si in acelasi timp. Pana la urma, si in acest caz, problema este una de proportii, iar solutia este data de majoritate, regula de aur a democratiei. Acest amalgam public de aplauze si huiduieli este tonic pentru democratie. Pe de o parte, ele reprezinta o forma cetateneasca pasnica de control social, iar pe de alta parte, precum pistoanele unui motor, pun in miscare angrenajul social (cu adevarat periculoase se pot dovedi insa formele extreme, induse si manipulate in scopuri politice nedemocratice; totalitarismul s-a insinuat intotdeauna pe delirul aprobativ si necritic, unanim aplaudac, dupa cum anarhismul a incercat sa o faca prin isteria colectiva a respingerii, distrugerii si dezordinii). In Occident, de secole, drepturile de a aplauda si de a huidui au devenit corelative si s-au instapanit ca o stare de normalitate si un indicator de democratie. In Romania, dreptul de a huidui a fost castigat, impreuna cu celelalte drepturi democratice, doar de douazeci de ani, de cand s-a pus capat dictaturii bazate pe unanimitatea aclamatiilor si represiunea oricarei dezaprobari. De atunci, romanii si-au ars multe inhibitii si stereotipuri, exprima opinii si fac alegeri, aplauda sau huiduie etc. (de ultimul lucru nici politicienii nefiind scutiti, mai ales daca este vorba de minciuni electorale, impostura sau situatii care nu corespund realitatii). Intr-un cuvant, se manifesta ca niste oameni liberi. La fel s-a intamplat si in cazul megaconcertului Madonnei de la Bucuresti. Comportamentul democratic al romanilor a fost complet: au aplaudat frenetic muzica, dar au huiduit prompt aberatia condamnabila privind "discriminarea" tiganilor (perceputa, intre altele, si ca o incurajare a mediului infractional). In fond, orice afirmatie nefondata si nedreapta, facuta de o persoana nepotrivita, intr-un loc nepotrivit si la un moment nepotrivit nu merita decat o replica pe masura, neaos democratica: huiduiala. Reactia se incadreaza perfect in paradigma comunicarii bilaterale simetrice: numarul de decibeli al "biciului" microfonic pravalit de diva de pe scena asupra fanilor a fost egal, vocalic, cu cel al huiduielilor acestora ! Daca trupa de muzica romani din Rusia, Kolpakov Trio (doi romi si un evreu), care a cantat cu Madonna, spune ca nu s-a mai intalnit nicaieri cu asemenea huiduieli, este probabil, pentru ca acestia si-au vazut de muzica, cu care nimeni nu are nimic, ba chiar multi o indragesc. S-au poate pentru ca in tarile ex-sovietice din Est, unde stalinismul a fost la el acasa, stereotipiile aplauzelor unanime si ale statului in pozitia de drepti, chiar si cand esti jignit, inca nu s-au vindecat. Iar in Vest, asemene imprudente se platesc mai scump, huiduielile fiind mai viguroase si insotite de o "recuzita" adecvata, pe cat de rusinoasa, pe atat de umilitoare (oua, rosii etc.). In ceea ce priveste Romania, revolutia din 1989 i-a produs numerosi anticorpi la manipulari si diversiuni, iar intrarea in NATO si UE i-a ars complexul estic, transformand-o intr-o tara europeana democrata, libera si demna (discursurile sforaitoare sau punerile in scena faraonice, care amintesc de cele de tip ceausist sau nord-coreean, nu mai sunt de natura sa o subjuge si sa o insele, indiferent din partea cui ar veni) . Gafa Madonnei, care nu e in niciun fel ceea ce vrea sa para, a facut inconjurul pamantului. Nu stiu cine pe cine a bagat in gura lumii, dar injuratura ei ("God dammit !"- "La naiba !"), ca raspuns la huiduieli, arata un impas si o recunoastere a iesirii din rol...

De ce "Noi, maghiarii" ?!...

Am luat act cu nedumerire de declaratia de diletant politic, pentru un candidat la alegerile prezidentiale, a preşedintelui executiv al UDMR, Kelemen Hunor, facuta la Târgu Mureş, potrivit careia "Noi, maghiarii, respectăm statul român, sărbătorile şi simbolurile naţionale, dar aşteptăm să fim şi noi respectaţi."Noi, maghiarii" este, din start, o sintagma opozitionista, lipsita de respect si consideratie fata de romani si fata de statul national unitar roman. In mod corect, adica in acord cu realitatea politica, juridica si istorica, ar fi trebuit si ar trebui spus "Noi, cetatenii romani de nationalitate maghiara" sau "Noi, maghiarii romani"... Adica o sintagma care sa exprime calitatea de cetatean roman, de apartenenta la statul roman. Cel putin asa se exprima un evreu american, un arab american, chiar si un negru din America spune ca este afroamerican... Este o chestie normala si de bun simt sa-ti exprimi apartenenta la statul in care traiesti, indiferent de etnie. In exemplele date, ar fi extrem de scandaloasa si de inacceptabila o altfel de exprimare, prin care sa se supraliciteze dimensiunea minoritar-etnica in defavoarea celei de cetatean al statului respectiv. Atat in campania electorala, cat si ca presedinte, Barak Obama s-a autodefinit ca american, ca cetatean american, care vorbeste americanilor, poporului american. Este usor de inteles ca orice aluzii etnice sau rasiale ar fi fost rejectate si sanctionate electoral. Nu mai vorbesc de criza mediatica ce ar fi acompaniat megaesecul construit pe astfel de baze gresite. Accentuez absurditatea unei astfel de abordari electorale pentru a invedera caracterul fundamental eronat al strategiei candidatului UDMR pentru alegerile pentru functia de Presedinte al Romaniei. Cum sa vii in fata cetatenilor romani cu o identitate electorala fondata pe o formulare ireverentioasa, asemenea celei etnicist-autonomiste care se ascunde in sintagma "Noi, ungurii" ?!... De ce nu "Noi, romanii" ?!... Ar fi spus Obama "Noi, afroamericanii" ?!... Niciodata !!! Orice mesaj electoral trebuie sa uneasca, sa mobilizeze, sa treaca dincolo de orice deosebiri de nationalitate, religie, cultura, stare sociala etc. Atunci cand candidatul UDMR la alegerile prezidentiale vine cu sloganuri exclusivist-separatiste, in defavoarea celor general-integrative, de apartenenta la mentalul si spatiul statal roman, este clar, din capul locului, ca se pun stavile si se produc fracturi in randurile alegatorilor, dar si ca este vorba de o mare impolitete la adresa cetatenilor romani, ca totalitate, si a statului roman, ca intreg. Partea nu se poate supraordona intregului. Principiul "all in all" il regasim la toate nivelurile, fiecare fenomen sau eveniment social fiind parte din ceva mai mare, care intotdeauna integreaza partea. Respectul se naste din respect, din respectarea cu sfintenie a regulilor convietuirii pasnice si constructive. El nu trebuie legat de cerinte anticonstitutionale (ar fi un fals respect !), ci de respectarea Constitutiei si a legilor statului roman care consacra si garanteaza drepturile omului si ale cetateanului. Autarhia politica, economica, administrativa si, mai ales, lingvistica este de natura sa erodeze egalitatea de sanse. Politicienii romani de etnie maghiara au acces neingradit si garantat in toate institutiile statului, inclusiv in cele supreme, dar de aceasta sansa nu pot sa se bucure in mod egal toti maghiarii romani atata timp cat sunt tinuti, de catre reprezentantii lor politici, sa traiasca in autarhie. De aceea, o data cu noua sa generatie de politicieni, credem ca a venit vremea ca UDMR sa iasa din ipocrizie si, mai ales, din autarhie.

Managementul de criza

Mi-a picat in mana, zilele trecute, ultimul numar al revistei Forbes. Cum domeniul economic, in care criza pandeste la orice colt, este sursa prosperitatii generale, am rasfoit-o cu interes, cum fac de fiecare data. In mod deosebit, mi-a atras atentia un articol despre doi romani de pe Wall Street, prezenti de peste 15 ani in centrul financiar al lumii, care se numara printre cei care au supravietuit crizei. Asocierea ultimelor doua cuvinte si detaliile reusitei lor mi-au revelat faptul ca managementul supravieturii este un management de criza. Sau invers, managementul de criza este unul de supravietuire. Desi managementul de criza/supravietuire este la limita a ceea ce se poate numi managementul relativitatii, faptul ca iese din sfera normalului nu ar trebui sa fie un motiv de a fi ocolit sau neglijat de abordarile teoretice si practice, ci dimpotriva (realitatile crizei actuale ne arata ca, in anumite conditii, anormalul isi poate depasi starea extrema, devenind una medie sau chiar globala !). In esenta, unul dintre cei doi romani, un barbat, spunea ca pentru a supravietui crizei, afacerile trebuie sa se reinventeze si sa se adapteze. Ca sa rezisti si sa faci fata turbulentelor crizei, trebuie sa fii intr-o miscare continua, sa fii tot timpul in joc. O data cu mediul, insusi omul de afaceri trebuie sa se schimbe, sa se reinventeze si adapteze. In primul rand, cel mai mare capital il reprezinta optimismul, increderea in sansa. In al doilea rand, cunoasterea, fara de care optimismul, singur, devine sinucigas. Omul nostru avea un nemasurat orgoliu al cunoasterii, tinea cu tot dinadinsul ca nu cumva sa ramana in afara jocului informational din domeniul sau. Niciun amanunt nu trebuie lasat la intamplare, pentru ca, in cele din urma, aplecarea catre minutiozitate te face remarcat si te impune. Al doilea exemplu, o femeie, isi dezvaluie secretul supravietuirii in fata “glontului” crizei, cu o anumita cochetarie, specifica genului: perseverenta si carisma, pe care le aseaza la baza reputatiei si reusitei personale. Ea nu se sfieste sa-si comunice propria teorie despre afaceri: acestea nu se bazeaza pe conditiile economice, ci pe relatiile economice. Principiul de la care nu se abate este de a nu refuza niciodata un client, oricat de putini bani ar avea in cont. Reinventarea si optimismul sunt, si ele, din plin, prezente, atunci cand, privind partea plina a paharului, considera ca recesiunea poate fi o pista pentru produsele noi. Oricine analizeaza astfel de cazuri de supravietuire la criza ajunge la concluzia ca ele au in comun acelasi lucru, respectiv un management de criza proactiv, bazat pe verb, pe actiune, pe miscare... Precum in cunoscutul proverb musulman cu muntele si Mahomed ( "Daca nu se duce Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed"), daca nu vin Clientii la tine, trebuie sa te duci tu la Clienti !

Cloaca de Dambovita si parfumul de Bruxelles

Primele euroalegeri simultane la care au participat electorii romani au ramas undeva, in urma, devenind deja o amintire stearsa. Ele nu au reusit sa aduca la urne decat o parte submajoritara a electoratului, la fel ca in toate celelalte tari europene, de altfel (doar 43,09 din europeni au votat), situandu-ne insa pe la coada clasamentului privind prezenta la vot (locul 22 din 27). Probabil ca o legitimitate consolidata a euroalesilor nu se va putea obtine decat prin legarea alegerilor pentru parlamentul european de cele pentru parlamentele nationale. Aceasta pare a fi, deocamdata, solutia, in absenta altor masuri corective si stimulative electoral, pentru depasirea acestui dezinteres general, care nu lucreaza, dupa cum lesne ne putem da seama, in beneficiul comunitar (altfel, o cunoscuta lehamite mioritica s-ar putea transforma in "M-am saturat de Europa"). Se pare ca factorul economic nu a jucat rolul care i s-a atribuit adesea in motivarea comportamentului electoral, din moment ce atat bogatii cat si saracii Europei s-au inscris in aceeasi rata scazuta de participare la vot. Cauzele absenteismului electoral par a se situa, mai degraba, in randul factorilor politici, organizatorici si psihologici. Cel putin, pe malurile Dambovitei, cam asa stau lucrurile. Oferta electorala a partidelor s-a dovedit, in cele mai multe dintre cazuri, inconsistenta si neconvingatoare. Sloganurile de campanie au fost destul de anoste. Prea putini alegatori s-au recunoscut in subiectele si predicatele electorale. Ce poti intelege din adresari si formulari ambigue, precum "voi", "vreau", "avem nevoie" etc., in defavoarea celor identitare precum "Romania" si/sau "Romanii", care fac diferenta in spatiul comunitar ?! Nici macar portretele candidatilor nu au scapat de aceasta nota proasta, unele dintre ele fiind aidoma celor din buletin. Macar realesii ar fi putut da alegatorilor o idee despre ce fac si ce dreg in forul legislativ european, prin imagini prezentandu-i participand la dezbateri si pledand in interesul natiei de la tribuna PE, dar, din pacate, din sondaje a rezultat ca au fost niste ilustri anonimi ca europarlamentari... Nu orice poate fi reglementat prin lege, cu atat mai putin participarea la vot, asa cum a propus o plutasa de pe Dambovita. Si nici indemnurile de "hai la vot", asa cum s-a trezit vorbind, iesind din ceata, titanicul Basescu, nu pot schimba, in ceasul al doisprezecelea, intentiile si comportamentul electorale (marinarul s-a indragostit prea mult de puntea de comanda, coborand arareori in sala motoarelor sau in spatiile sociale ale matelotilor). Cat priveste testul EBA, reactia TRABAS ramane de vazut... Oricum, in pofida valtorii politice dambovitene in care a fost aruncata de propriul parinte, tanara politiciana a invatat sa innoate, fiind una din revelatiile acestor alegeri europarlamentare, pentru care merita, din plin, un parfum de Bruxelles...

Aroganta imperiala si iredentismul bicefal, ostile Ideii Europene

Invectiva de "epurare etnica"cu care este improscata Romania, in preajma alegerilor europarlamentare, este o gaselnita politica si electorala in care nu numai ca nu crede nimeni, dar nu cred nici macar "creatorii" acestei fantasme, fie ei scenaristi, regizori sau actori. Cei care au fost atata amar de vreme pe cai mari s-au vazut, dintr-o data, nevoiti sa reinvete mersul pe jos. Si atunci incep sa protesteze, incep sa acuze, incep sa suduie, incep sa ameninte... Adica sa apeleze la toata recuzita de campanie, care se poarta pe la toate curtile, fie ele mari sau mici. Numai ca ceea ce este ciudat la UDMR, caci despre ea este vorba, este ca isi tureaza motoarele masinariei politice la maxim, duduind si trepidand de zici ca acu, acu se va desface din toate incheieturile, incercand sa mearga nu inainte, cum ar fi normal, ci deandaratelea, spre cimitirul unor idei defuncte, care altadata au ingrozit Europa. Din aceasta lume a stafiilor incearca UDMR sa culeaga niste simboluri grele pe care sa le arunce in calea Romaniei, pentru a o opri din drum. Numai ca, vai, aceste simboluri sunt, pe cat de grele, pe atat de imaginare. "Ar fi cu mult, enorm de mult, mai putine conflicte in lume daca cuvintele ar fi luate drept ceea ce sunt, adica numai semnele ideilor noastre si nu ca lucrurile pe care le reprezinta, insele" (John Locke). Desigur, nu este normal ca UDMR sa ceara ajutorul Ungariei pe "epurare etnica", dar de ce sa ne miram, cand toata lumea stie ca ultima este, prin definitie, partizanul absolut al primeia, iar o astfel de manea politica cantata pe doua voci poate insemna mai mult zgomot... Relatia dintre UDMR si Ungaria privind existenta unui scop comun iredentist, multa vreme negata sau ocultata, a devenit, in prezent, extrem de evidenta. Jonctiunea dintre acestea, realizata pe terenul iredentismului si sovinismului, este profund reprobabila si anacronica. In mod practic, se incearca revenirea la perioada revoluta a "regatelor combatante', ultimul act al acesteia fiind cele doua razboaie mondiale si razboiul rece sau, cum mai este denumit de istorici (Neagu Djuvara), razboiul de saptezeci si sapte de ani (1914-1991). Romania, trezeste-te ! Europa, trezeste-te !

Sferele de incredere

Sferele de influenta au generat intotdeauna instabilitate, insecuritate si, in extremis, razboaie. Ideea presedintelui Traian Basescu privind construirea sferelor de incredere (iar nu de influenta) este, prin contrast, una de excelenta, pentru ca, neindoielnic, increderea face lumea mai sigura. Relatia dintre securitate si incredere este una general valabila, inclusiv in zona Marii Negre, unde, dupa criza georgiana de anul trecut, deficitul de incredere a sporit, cu efecte de antrenare asupra securitatii pontice. Insa de la ideea de sfere de incredere si pana la implementarea ei faptica exista un anumit drum, care poate fi mai lung sau mai scurt. Practic, sfera de incredere trebuie construita si sustinuta prin fapte de incredere. Ramane de vazut daca, cel putin in zona geopolitica pontica, ideea sferelor de incredere se va dovedi a fi una viabila sau, dimpotriva, utopica. Si, probabil, acest lucru nu se va intampla peste prea mult timp, avand in vedere situatia exploziva din Republica Moldova. Va depinde in primul rand de Rusia, daca prin recunoasterea sau nu a independentei Transnistriei acest act se va inscrie in politica sferelor de influenta sau in cea a celor de incredere. In acelasi timp, trebuie spus ca atitudinea Moscovei fata de problema transnistrana este si va fi puternic influentata de perceptiile si interesele ei de securitate. Nu de putine ori Kremlinul a declarat ca percepe drept amenintari la adresa securitatii sale nationale apropierea NATO de granitele ruse si instalarea scutului antiracheta in Cehia si Polonia. Pe de alta parte, si noi, euroatlanticii, trebuie sa avem partea noastra de contributie, sa parcurgem jumatate din drumul spre starea de incredere. Nu trebuie uitat (sau ignorat) ca, intr-un anumit fel, neincrederea Rusiei are o anumita legitimitate istorica, dar nu numai. Trauma produsa Rusiei de blitzkrieg-ul german si de cele 20 de milioane de rusi morti, din cel de-al doilea razboi mondial, nu se vindeca usor... Dupa cum, si reactiile ei au produs traume care se vindeca greu. Desigur, Rusia are pacatele ei, dar a o mentine in afara structurilor de securitate nu este de natura sa-i alimenteze increderea. In fond, Rusia este o tara europeana, iar securitatea euroatlantica ar putea foarte bine sa o includa.

Cine il va bate pe umar pe Laszlo Tokes ?

Se pare ca extremismul lui Laszlo Tokes a devenit un fel de psihonevroza, o obsesie maladiva care-i afecteaza atat simtul democratiei si al echilibrului politic, cat si pe cel al istoriei. Cel putin, asa ceva se poate intelege din memoriul adresat Parlamentului European, in care a descris pierderea "deconcentratelor" din judetele in care locuiesc maghiarii, in virtutea jocului politic democratic, drept "o demisionare politica fortata, combinata cu caracter etnic". In pofida contextului istoric, geografic si politico-militar total diferit, Tokes isi pierde atat simtul istoriei cat si pe cel al prezentului, considerand cel mai bun exemplu Tirolul de Sud, o regiune periferica a Italiei, al carui statut autonom a fost stabilit prin acordurile internationale de dupa cel de-al doilea razboi mondial (1946) si consfintit prin Constitutia italiana din 1948 (exemplul este irelevant pentru secolul 21, deoarece el apartine perioadei istorice a constructiei postbelice, iar nu celei actuale, de integrare europeana). Eu il inteleg pe episcopul Laszlo Tokes pana la un punct. Nu-l mai inteleg insa atunci cand incearca sa evadeze din cadrul general european actual al democratiei. Adica, atunci cand castigi, in jocul politic democratic, iti convine, dar cand pierzi, te superi pe democratie si vrei sa-i incalci regulile. Pai asta nu se poate, mon cher ! Pentru ca o iei razna. Nu se poate sa tragi mereu lozul castigator. Am citit undeva o chestie draguta din domeniul pastorului. Un calugar a mers la o manastire, unde, de Pasti, se inconjoara de trei ori Biserica, in genunchi si coate. Pentru ca tanarul calugar era patruns de rugaciune, aplecat in pozitia ceruta, nu a mai inconjurat Biserica ci a luat-o usor spre pajistea de langa manastire. La un moment dat staretul il atinge usor pe umar si il intreaba: incotro? Povestea ne spune ca, uneori, chiar cu cele mai bune intentii, cu cea mai profunda speranta de bine, o luam razna. Problema e, cine il va bate pe umar pe Laszlo Tokes ?!... Pai ce, la un meci de fotbal opresti jocul si-i schimbi regulile cand vezi ca pierzi, pentru a castiga cu orice pret ?!... S-avem raison, mon cher ! Si inca ceva, poate cel mai important lucru: vremurile tribalismului etnic, ale talibanismului faramitarii politice au trecut, traim un timp al solidaritatii interetnice, al integrarii si constructiei europene; sa fim de partea buna a istoriei, si romani, si maghiari, pentru ca numai impreuna vom reusi !

Extremismul maghiar si ecuatia geopolitica a iredentismului

Oricine analizeaza, in deplinatatea constiintei prezentului si a istoriei, agresiva campanie antiromaneasca, din ultima vreme, nu isi poate face niciun fel de iluzii in privinta scopului si obiectivelor iredentiste urmarite. Spun in deplinatatea constiintei prezentului, pentru ca atat pentru extremistul Laszlo Tokes cat si pentru cei din UDMR momentele de infratire romano-maghiara din 1989 (revolutia anticomunista), 2004 (intrarea in NATO) si 2007 (integrarea in UE) nu au existat. Dupa cum, urmand aceasi logica nihilist-extremista, nu ar exista nici 2009, cand minoritatea maghiara din Romania a ajuns la apogeul drepturilor democratice exercitate intr-un stat democrat european, prin prezentarea de candidati proprii la alegerile europarlamentare. Spun in deplinatatea constiintei istoriei, pentru ca actualul puseu de exacerbare a sovinismului si antiromanismului este simptomatic pentru boala numita iredentism imperial, care are antecedente istorice. Iredentismul imperial este un mutant politic al secolului 21, o mişcare politică expansiva, care urmăreste refacerea unui imperiu din secolul trecut prin iredentism, respectiv prin anexarea la o ţară a unor teritorii sub lozinci nationalist-sovine. Facand un arc peste timp, vom afla cu usurinta de unde se trag semintele extremismului, sovinismului si iredentismului imperial maghiar. In 1919, dupa prabusirea Imperiului Austro-Ungar, ungurii au derapat spre o alta extrema, un regim sangeros si dictatorial, sub numele de Republica Sovietică Ungaria (in maghiara Magyarországi Tanácsköztársaság) sau Republica Ungară a Sfaturilor, sub conducerea lui Béla Kun, primul regim comunist din Europa constituit după Revoluţia din Octombrie din Rusia. Si atunci, ca si acum, rusii i-au inspirat si sprijinit politic. Detaşamentul „Lenin-fiúk” (Băieţii lui Lenin), condus de József Cserny, a declansat "teroarea rosie", jefuind şi terorizand populaţia. A urmat apoi, "teroarea alba", impotriva evreilor, instituita de amiralul Miklós Horthy, fost comandant al marinei imperiului Austro-Ungar, devenit, din 1920, regent al Ungariei. In 1940, hortystii au semanat soc si groaza prin masacrele de la Ip si Traznea. In martie 1990, la Targu Mures, mutanti provenind din aceasi gena politica au incercat (precum, altadata, „Lenin-fiúk”) un nou hold-up al istoriei. Episodul recent al "deconcentratelor", prin recursul la forta strazii (dislocarea de mase mari de oameni pentru demonstratii autonomist-etniciste) se inscrie in aceasi tentativa extremista de eludare si incalcare a regulilor jocului democratic si de evadare frauduloasa din cadrul democratic european. Analiza evenimentelor din 2009 arata ca virusul iredentismului imperial a suferit noi mutatii. Pentru prima data dupa iesirea de la guvernare (2008), "baietii destepti" din UDMR, in asociere si sub conducerea "revolutionarului" de profesie Laszlo Tokes, incearca prefigurarea unei identitati si anverguri geopolitice tentatiilor si tendintelor separatiste. Transcendand granitele statelor vecine, extremistii iredentisti vorbesc, potrivit hartii mentale din capetele lor infierbantate, de "maghiarii din Bazinul Carpatic", care ar constitui o "unica natiune" si care vor trebui sa formeze "o delegatie maghiara unica" in Parlamentul European. Isi fac o harta virtuala, pe internet, cu judetele romanesti Harghita si Covasna, operand, mediatic, o adevarata "gaura" (asemanatoare unui ficat !) in insasi inima Romaniei. Incearca o anumita internationalizare analogica, prin lansarea tezei "autonomie in Transnistria - autonomie in Transilvania", dand, in acelasi timp, apa la moara politicii anexioniste a rusilor (si, probabil, si reciproca este adevarata, avand in vedere precedentele istorice la care ne-am referit, dar nu numai). In afara influentelor directe sau indirecte ale Rusiei, in ecuatia geopolitica a iredentismului imperial maghiar intervine pentru prima data, in mod fatis, Ungaria, care-si ofera, intr-un mod scandalos si inacceptabil, suportul statal. Este vorba de vizitele instigatoare in Romania ale presedintelui Ungariei, Laszlo Solyom, si fostului premier ungar Viktor Orban, liderul FIDESZ (si, foarte probabil, castigatorul alegerilor din toamna). Judecand intregul parcurs politic al extremistilor maghiari, se poate concluziona ca acestia s-au folosit si se folosesc de democratie pentru a lovi in democratie. In mod practic, orice drept democratic din gama larga a celor privind minoritatile nationale, care a facut din Romania un model in materie, a fost si este folosit de extremisti in mod speculativ si excesiv pentru escaladarea Constitutiei.

Egalitarism versus meritocratie

Unicitatea intra (si va intra, inevitabil) in coliziune cu diversitatea. Oricat de dezamagitor ar fi pentru egalitaristi, trebuie spus ca egalitarismul a fost, este si va fi intotdeauna un rau social, un virus care ataca sanatatea organismului social, producand suficienta, mediocritate si deresponsabilizare. Acestea din urma "infloresc", precum pecinginea, in mediile promiscuitatii egalitariste. Prin contrast, competitia motivata determina autodepasirea, performanta si responsabilizarea, meritocratia fiind cea care impinge societatea inainte, stimuland cresterea economica si progresul social (si, cu certitudine, si pe cel politic, unde clasa politica romaneasca - si, aici, Presedintele are dreptate ! - inregistreaza serioase ramaneri in urma). Meritocratia nu se confunda cu elitismul. In timp ce meritocratia este piatra unghiulara a prosperitatii Occidentului (si nu numai, daca avem in vedere avansul spectaculos al Chinei, obtinut prin reforma si meritocratie), elitismul este o extrema, care, alaturi de egalitarism, constituie doua "isme" la fel de rele. Spre deosebire de elitism, care este suficient siesi, punand o prapastie intre el si ceilalti, meritocratia recunoaste si sustine necesitatea unor proportii rezonabile, progresiv motivante pentru unii si suficient de decente social pentru altii. Trebuie spus pe sleau, fie ca recunoastem sau nu, ca exista domenii speciale, cu responsabilitati speciale, care necesita oameni cu abilitati speciale si care, in consecinta, au nevoie de o motivatie speciala. Din pacate, termenul de "special" a fost rau politizat, in scopuri electorale, prin nerecunoasterea muncii speciale (de rezultatele careia beneficiaza insa intreaga societate !) si demotivarea retribuirii corespunzatoare a acesteia (prin etichetarea ca fiind"nesimtita" !). Iubim performantele, dar ii uram pe performeri ! Sus egalitarismul, jos meritocratia ! Si uite asa, istoria se repeta (pentru a inregistra insa un progres, repetitia nu trebuie sa fie niciodata identica, ci, intotdeauna, in spirala)...

Solda si gradul...

Situatia actuala din armata este aproape exact ca cea din cursul anului 1989 (sa fie oare, numerologic, vreo legatura cu 2009 ?!). In acel an catastrofal pentru Romania, cand criza politica si economica devenise insuportabila, prevestind explozia ce avea sa urmeze in decembrie acelasi an, Ceausescu, disperat in a-si mentine puterea cu orice pret, a mai incercat sa le joace romanilor o farsa ( una dintre ultimele, ce-i drept, dar si dintre cele mai sinistre): invrajbirea armatei cu poporul (!). Dezinformat si prost sfatuit de activistii din jurul sau, Ceausescu a inceput nu numai sa-i ponegreasca si sa-i culpabilizeze pe militari (!!), dar sa le ia si din drepturile cele mai scumpe acestor oameni (pentru care ar rabda orice si nu ar cracni in nicio situatie), respectiv din soldele si gradele militare: nu i-a mai avansat si nu le-a mai dat sporurile salariale de vecime/gradatiile (!!!). Deh, stiu eu daca razmerita despre care se vorbeste in articol (Adrian-Nicolae Popescu, Razmerita in Armata, Ziua, 14.05.09) ar fi o solutie ! Eu cred ca nu. Ar fi ca in situatia in care, cand esti aproape gata sa termini o casa noua si sa-i pui acoperisul, te-ai apuca sa o darami si sa o iei de la inceput... Nici chiar o asa prostie mare nu se poate... Cred ca ar trebui sa fim ceva mai intelepti si sa nu uitam ca daca lovim in armata, lovim in tara, lovim in noi toti.... Nu sunt cuvinte mari, ci un adevar simplu, si nu de azi, de ieri... Si ar trebui sa nu mai uitam un lucru, la fel de banal, dar la fel de adevarat: militarii sunt oameni de onoare, care nu se dau inapoi de la nimic, cand e cazul, dar tin si ei la doua lucruri: SOLDA SI GRADUL...

Scrisoare Deschisa: Serviciul Militar

Militarii, in sens cuprinzator, exercita o activitate specializata, de securitate si aparare, in slujba comunitatii nationale si a statului national. Dintotdeauna, acestia au fost reazemul ideilor de comunitate si statalitate, precum si al valorilor de libertate si democratie indisolubil legate de acestea. Prin scopurile si obiectivele urmarite, riscurile si amenintarile subsumate indeplinirii acestora, mijloacele folosite, organizare si jurisdictie acest gen de activitate nu reprezinta o profesie, in acceptiunea comuna a termenului, ci este o ocupatie, un serviciu national, ale carui caracteristici fundamentale sunt subordonarea nationala si sacrificiul national. Toti cetatenii in uniforma militara indeplinesc serviciul militar (iar nu o profesie, in sensul nomenclatoarelor de profesii), fiind supusi unor restrictii, limitari, privatiuni si norme speciale. Efectuarea serviciului militar, indiferent de durata, grad si functie, nu poate fi asimilata practicarii niciunei profesii normale, fara riscurile ineficientizarii si inegalitatii de tratament a acestei ocupatii. Este greu de crezut (si inacceptabil, inainte de toate) ca militarii pot beneficia de egalitatea de tratament care se aplica tuturor profesiilor, privind, sa zicem, drepturile de a face politica, de a deveni intreprinzatori, de organizare sindicala, de declansarea de greve etc. (nemaivorbind de subordonarea totala si asumarea voluntara a unor riscuri extreme, care se pot solda cu ranirea sau chiar pierderea vietii !). Cum, de altfel, este inadmisibil ca spiritul propriu profesiilor liberale (absolut normal intr-o societate libera si democrata) sa devina o caracteristica si a serviciului militar (!). Armata (sau parti ale acesteia) nu se poate privatiza, iar militarul nu-si poate deschide cabinet de consultanta in probleme de securitate si aparare (!). Exista, cu alte cuvinte, o serie intreaga de aspecte esentiale care fac ca serviciul militar sa fie (indiferent daca recunoastem sau nu) o ocupatie speciala (sau, avand in vedere ca acest termen a cam fost demonetizat, prin folosirea abuziva, o ocupatie total diferita de o profesie normala). Din nefericire, in ultima perioada de timp au aparut o serie de etichetari nefondate la adresa celor care indeplinesc serviciul militar, respectiv a militarilor. Sursa acestor etichetari injuste este una eminamente politica. Desigur, armata se supune controlului civil democratic, care este o achizitie postrevolutionara fundamentala si un atribut esential al culturii, civilizatiei si democratiei euroatlantice. Dar, nu poate sa nu vada ca, in fapt, prin aceasta campanie negativa se incearca nerecunoasterea caracteristicilor speciale, definitorii ale serviciului militar si includerea acestuia in randul profesiilor comune. Nicio problema, spun militarii cu experienta, harsiti de sistem, care au vazut multe la viata lor, daca-i ordin, cu placere ! Ceea ce nu spun, dar gandesc, este urmatorul lucru: bine, bine, pui pe aceeasi linie indeletnicirea (ocupatia) armelor, serviciul militar cu toate profesiile civile (!), dar nu numai ca nu ma derobezi de nicio obligatie (!!), dar nu-mi dai nici macar drepturile celor cu care ma pui in rand (!!!) De ce ma discriminezi si ma supui inegalitatii de tratament ???!!!

Legea salarizarii unice

O lege total anapoda ! Si cu niste guvernanti pe masura ! Oare ei nu vad ca unicitatea nu se pupa in niciun fel cu diversitatea ?! Cred ca este o reminiscenta a vechiului regim. Numai Ceausescu se repezea sa reglementeze prin lege orice... si cum sa mananci...si cum sa te adresezi... etc., adica o suita de abuzuri legislative, care, intr-un final, dupa cum s-a vazut, a produs efecte catastrofale. Gorbaciov, in schimb, a fost singurul lider comunist care a sustinut, pentru prima data, contrariul: mai, tovarasi, mai usor cu legile juridice pe scari, mai sunt si mecanisme naturale de autoreglare... mai lasati o anumita libertate si legilor naturale...(adica, am spune astazi, exista o piata libera a muncii, o piata libera a salariilor etc...). Eram student la drept pe vremea aceea, iar o asemenea idee nu avea cum sa nu-mi atraga atentia, si stiu ca, atunci, entuziasmat de perestroika, mi-am zis ca Gorby are dreptate, ca e un om destept...mai destept chiar decat Lenin, se spunea in anumite cercuri (asta, in treacat fie spus)... In al doilea rand, daca se doreste cu orice pret, cred ca sunt si alte instrumente, mai rafinate, pentru a produce aceleasi efecte, in locul acestei legi atat de stangist ideologizata. In al treilea rand, uitam ca mirajul modelului american a avut la baza tocmai ideea posibilitatii de castig nelimitatat, ceea ce a atras milioane de oameni din intreaga lume...la fel si exceptionalismul chinez, fondat pe ideile reformatoare ale lui Deng Xiaoping ("Imbogateste-te si taci !"). Pai daca si noi vrem sa construim un model atractiv, de ce sa nu invatam de la altii ?!.. In al patrulea rand, cum isi permit guvernantii sa nesocoteasca munca de inalta valoare si expertiza a elitei nationale, sa eticheteze, dispretuitor si jignitor salariile/pensiile acesteia ca fiind "nesimtite" sau de "lux" ?!...In al cincilea rand, campaniile negative, pe tema salariilor/pensiilor, duse impotriva unor categorii socioprofesionale sunt susceptibile de a provoca grave dezbinari sociale. Proasta strategie, neintelepti strategi !

Statutul eroilor anonimi

Nu stiu cine si in ce scop a lansat in media ideea salariilor si pensiilor "nesimtite". Sau de "lux". Daca s-au avut in vedere salariile si pensiile celor din "high class", s-ar putea ca aceasta calificare sa aiba o anumita indreptatire. Dar daca exemplele de la varf, putine la numar, s-au folosit pentru a lovi la mijlocul, relativ numeros, al piramidei sociale, aprecierea respectiva este nedreapta si nemeritata. Cel putin, asa sustine logica: orice extensie majora a unei premise minore este incorecta. Bulgarele de zapada, o data pornit la vale, a adus sub tavalugul sau o alta problema, la fel de controversata, cea a asa-ziselor "statute speciale" ale unor categorii socioprofesionale responsabile de functionalitatea statului de drept si garantarea democratiei constitutionale. Spun asa-zise pentru ca si in acest caz exista o deturnare tendentioasa de sens. In general, oricarei responsabilitati, fie ea speciala sau nu, ii corespunde un drept, pe masura. Adica acestea sunt perechi si simetrice, de forma responsabilitate-drept, dupa modelul cauza-efect. In cazul "statutelor speciale", se rupe aceasta legatura cauzala , retinandu-se, in mod incorect, doar aspectele compensatorii. Ori, acestea din urma reprezinta, in absenta determinantilor corespunzatori, doar jumatate de adevar, iar un adevar spus doar pe jumatate inseamna, dupa cum bine se stie, jumatate minciuna (pentru necunoscatori, trebuie spus ca aceasta practica face parte din metodele si tehnicile uzuale de manipulare). In ceea ce priveste statutul militarilor, in sens larg, acesta este, in multe privinte, unul al eroilor anonimi.Munca lor si, mai ales, rezultatele acesteia nu sunt niste marfuri cu care sa iesi, public, la taraba si sa spui "aceasta-i marfa, acesta-i pretul". O marfa despre care sa-ti dai cu parerea, sa o intorci pe toate fetele si sa negociezi pretul. In cea mai mare parte, activitatea militarilor si rezultatele acesteia raman nevazute, necunoscute marelui public. Chiar si atunci cand, prin sacrificiul suprem, devin eroi.

Agenda Apararii

Institutia militara este precum societatea, a carei parte organica este. Ceea ce se intampla in societate (si ma refer aici la criza economica si financiara si la multiplele ei fatete si implicatii) se reproduce, chiar daca la o scara mai redusa, si in armata. Avand in vedere nu numai lipsa de resurse, dar si de expertiza si de interes a unor responsabili politici care s-au perindat pe la Ministerul Apararii, cred ca agenda noului ministru al Apararii va trebui sa cuprinda o serie de "R"-uri, adica de reluari ale unor procese de maxima importanta, care, din pacate, s-au facut de mantuiala de catre predecesori. In acest sens, un prim proces ar fi REPROFESIONALIZAREA armatei. Nimeni nu cere, din acest punct de vedere, revenirea ad integrum la trecut, ci regandirea critica a starii prezente, care s-a dovedit generatoare de probleme, si, poate, avand in vedere spirala progresului, preluarea unor experiente validate de-a lungul timpului (dupa cum se stie, experienta inseamna valoare adaugata). Dupa umila mea parere, mult trimbitata "profesionalizare" a fost, de fapt, o deprofesionalizare, produsa la adapostul unor concepte mai mult decat ideologice. Armata nu se poate face cu amatori si voluntari (cel putin nu cu preponderenta si nu pentru functii/domenii sensibile), ci cu militari de cariera, care intra in sistem la varsta optiunilor profesionale si ies o data cu pensionarea. Numai acestia dobandesc, de-a lungul timpului, adevarata expertiza in domeniul apararii si acel liant, numit spirit de casta, care-i leaga, indisolubil, atat unii de altii, cat si de institutia militara. Atunci cand destinul profesional individual se identifica cu cel institutional, si cota de motivare si de responsabilitate este una pe masura. Desigur, acest lucru costa, dar nici securitatea nu este nici gratuita, nici ieftina. Nu as mai dori sa comentez, din aceasta perspectiva, rusinea numita "Ciorogarla", in care cauza cauzelor a fost (dincolo de toate speculatiile care s-au facut) lipsa de profesionalism. Si nici cazul extrem de grav "Floricel", de spionaj la MApN, cu reverberatii in NATO... Cred ca din aceste doua "evenimente deosebite", cum se spune in limbaj militar, s-au tras toate invatamintele necesare pentru a opera corectiile de sistem corespunzatoare. Alte "R"-uri ar fi "Retehnologizarea", "Remotivarea" si "Resolidarizarea", care, fiecare in parte, necesita dezbateri ample. O singura mentiune as face, legat de "Resolidarizare", respectiv de reconstructia solidaritatii militare. Nu inteleg de ce acest proces, meritoriu amorsat si gestionat de generalul Badalan, a fost, in mod inexplicabil, abandonat. Oare este atat de greu de inteles faptul ca solidaritatea militara (dar si cea nationala, in general) este o resursa inepuizabila de putere ?!... O speranta exista, totusi. Mi-a placut mult cat de frumos a spus noul ministru al Apararii, Mihai Stanisoara, un mare adevar, care, dupa parerea mea, va ramane etern in sufletele romanilor: militarul român reprezintă spiritul naţional îmbrăcat în haină militară. Cred ca aceste cuvinte reprezinta, deopotriva, atat o recunoastere onoranta pentru militari, cat si una angajanta pentru leadership-ul armatei. Speram ca ele sa nu ramana la nivelul speach-ului de investitura, ci sa se regaseasca in toate deciziile politico-militare, care trebuie sa (re)aseze armata pe locul care il merita in societate...

Marko Bela si cursa de soareci

Declaratia lui Marko Bela este o mare greseala, nu numai politica, dar si intelectuala, deoarece este in contradictie flagranta cu realitatile romanesti si europene. Aceasta afirmatie este una de tip istorist si antidemocratic. Istorist, pentru ca, precum istoristii, Marko Bela se crede foarte inteligent: vede apa curgand la vale si crede ca poate determina un sens istoric. "Niciodata" romanesc, spune acest istorist de ocazie (referindu-se la afirmatia politicienilor romani ca nu va exista niciodata autonomia Tinutului Secuiesc) va insemna in maghiara "in curand". In realitate, istoria poate fi studiata oricat, dar acea imagine a fluviului, lipsita de orice continut real, ramane o metafora si nimic mai mult. Dar, chiar si asa, este greu de crezut ca un firicel de apa poate fi scos din matca fluviului european, pentru a i se da un alt curs. In mod evident, Marko Bela inoata impotriva curentului. In al doilea rand, declaratia presedintelui UDMR este profund antidemocratica. In mod paradoxal, acesta se foloseste de drepturile democratice, conferite prin Constitutie, pentru a lupta impotriva democratiei constitutionale (!). Nu exista democratie fara un stat de drept. Acesta din urma garanteaza drepturile omului si ale minoritatilor. Domnul Marko Bela incearca sa ascunda ceea ce nu poate fi ascuns sau tagaduit: amplasarea Statuii Libertatii la Arad este efectul democratiei constitutionale romanesti ! Mai mult, Marko Bela repeta greseala marxistilor de a cauta dusmani, si nu prieteni, cu care sa poata colabora pentru rezolvarea problemelor. Aceasta este o mare greseala deoarece ura ia locul responsabilitatii. Toti cei care au mari ambitii si urasc lumea fiindca nu si le pot realiza in mod legal si democratic cad in aceasta greseala fundamentala. Pentru orice european democrat, din zilele noastre, este clar ca Marko Bela este prizonierul unor idei vetuste, in care a cazut ca intr-o cursa de soareci.

Ati gresit impardonabil, domnule Solyom Laszlo !

Orice fapte ostile la adresa unui stat, atat explicite cat si implicite, sunt, din principiu, de neacceptat. Cu atat mai mult, acestea sunt de neinteles cand se produc intr-un moment de comemorare istorica, cand, in mod ostentativ, jignesc demnitatea nationala si aduc atingere memoriei eroilor neamului romanesc. Orice om care are o anumita cultura istorica, care cunoaste cutumele diplomatice si de protocol si care intelege dreptul oricarui neam de a-si cinsti eroii (chiar daca, intr-un trecut dureros, acestia au fost dusmani pentru alte neamuri), nu va fi de acord niciodata ca asemenea manifestari comemorative sa fie folosite drept "tribune" pentru instigare si subminare impotriva statului pe teritoriul caruia se desfasoara, care sa indemne la sovinism si iredentism. Aici este adevarata problema, care contravine in mod scandalos tuturor uzantelor internationale si dreptului international. Am vazut la germani si la francezi, care au fost adversari in al doilea razboi mondial, cum depun coroane, cum comemoreaza, cum ridica monumente etc., dar o fac in mod civilizat, cu multa intelepciune si menajamente unii fata de altii, nu in mod atatator si instigator. Ce face domnul presedinte al Ungariei, Solyom Laszlo ?! Vine in Romania sa calce peste ranile istorice ale romanilor, sa-i sfideze, sa le submineze statul, sa-i dezbine pe romani si maghiari, sa vanda iluzii politice periculoase minoritatii maghiare privind asa-zisele "autonomie teritoriala" si "autoguvernare" !!! "Autonomie teritoriala" si "autoguvernare" impotriva cui ?! Bineinteles, impotriva Romaniei ! Si in favoarea cui ?! Bineinteles, in favoarea Ungariei ! Cum altcumva ar putea fi interpretata declaratia publica a domnului Solyom Laszlo de sustinere a autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, a minoritatii maghiare din Romania, daca nu un atac direct asupra statului de drept si asupra Constitutiei Romaniei ???!!!...

Un drum care nu duce catre Europa

Nicio democratie din lume nu poate accepta folosirea unei comemorari istorice drept pretext si paravan pentru diseminarea unor mesaje politice extremiste, soviniste si iredentiste. O sarbatoare nationala nu trebuie sa fie un moment de incrancenare si delir politic. Cine continua sa traiasca, obsesiv, intr-un trecut care a fost dureros si insangerat pentru noi toti, europenii, refuza sa lucreze pentru viitorul comunitar, face dovada unei gandiri "inghetate", a unei "incremeniri" in proiect. Exclusivismul etnic si resentimentar nu-i un sfatuitor bun, domnule presedinte Solyom Laszlo. Atunci cand spuneti ca "sângele vărsat în 1848 pentru libertate şi autonomie va da roade bune", uitati ca stati pe un pamant care a mustit din plin de sange romanesc (!). De ce nu va puneti o clipa si in locul romanilor ?! Din sovinism ?! Credeti cu adevarat ca sunteti "superiori", iar romanii sunt "inferiori" si fara sentimente istorice ?! Ce vreti sa spuneti cu ideea asta iresponsabila despre "sangele varsat" care "va rodi pentru autonomie" ???!!!... Ma tem ca sunteti pe un drum gresit, domnule Solyom Laszlo, nu pe cel care duce catre Europa ! Dumnezeu sa-i binecuvanteze pe romani si pe maghiari si sa traiasca inca 1000 de ani in pace !

Scenariul taierii sporurilor

Vine FMI cu "bomba" si zice: "Taiati sporurile !" Basescu o ia, inchide si celalat ochi si cugeta adanc: “I-am mintit odata pe romani cu "Sa traiti bine !"…anul asta sunt alegeri…m-da, s-ar putea sa iasa prost…ha-ha-ha !” si o arunca micutului Boc: "Taie sporurile !". Micutul Boc, devenit si mai mic de apasarea acestei poveri fierbinti, scanceste, transpirat si rugator: “Fie-ti mila, Sefu, nu ma baga in gura poporului, am mai sbarcit-o odata cu ordonanta, iar Geoana imi poarta sambetele…”. Basescu mai cugeta inca o data adanc, inchizandu-si din nou si celalalt ochi: “M-da, cam are dreptate… am zis ca daca guvernul da chix, nu mai candidez… ha-ha-ha !”. Basescu-Boc merge in parlament, anunta apocalipsa crizei si austeritatii, se agata de “centura de siguranta” a FMI si zice: “Taiem sporurile !” (cu alte cuvinte, “Inapoi la mamaliga!”, dupa cum a zis Titulescu dupa ce luase un imprumut barosan de la frantuzi). Taraboi national... De la cine sa taie ???!!!... De la aia nu, ca sunt ai nostri... de la aia nu, ca nu se cade... de la aia nu, ca au gura mare... Evrika ! De la Armata ! Ca nu e de-a noastra, ci e a poporului, si nici nu are cine sa-i apere drepturile: Milea e mort, Stanculescu e in inchisoare, iar ceilalti nu conteaza… Si mai e si precum marea muta !!! Ha-ha-ha !

Soldele militare

Neindoielnic, profesia militara nu este una liberala. Si nici una care sa se bucure in integrum de drepturile si libertatile democratice. Sau de protectia legii sindicale. Ori de jurisdictia comuna... Dimpotriva. Aceasta este una imperativa, de mare risc si uzura, fiind supusa unor constrangeri, limitari si privatiuni speciale, care nu se regasesc la niciuna din profesiile civile. Diferenta o fac subordonarea totala, in slujba tarii, si sacrificiul neconditionat, inclusiv cel suprem, in situatii speciale, care impun starea de necesitate. Tocmai de aceea, in toate armatele din lume, militarii profesionisti nu au salarii, ci solde. Adica lefurile acestora nu sunt contingentate de "grilele de salarizare" pentru profesiile civile, ci au un regim special, determinat de specificul si continutul misiunilor de securitate si aparare. Militarii profesionisti sunt in serviciul statelor si guvernelor, din partea carora primesc, in compensatie, solde pentru riscurile si privatiunile asumate in mod voluntar (desi, pentru niciun militar din lume nicio solda, oricat de mare ar fi, nu poate compensa pierderea propriei vieti !). Acest lucru nu inseamna subestimarea profesiilor civile (si medicul, si profesorul, si inginerul etc. au rolurile lor importante in societate), ci presupune recunoasterea primatului securitatii inaintea oricarui tip de activitate sociala. Adica inainte de a face orice altceva, trebuie sa traiesti, sa ai securitatea asigurata. "Primum vivere", spuneau anticii ("In primul rand sa traiesti"). In nicio alta profesie nu raspunzi cu propria viata de vietile celorlalti ! In nicio alta profesie, atat de multi datoreaza la atat de putini, cum magistral spunea W. Churchill. Poate de ceea , peste tot in lume, militarii profesionisti sunt respectati si pretuiti cum se cuvine. Si atunci, chiar e de neinteles cum unii filfizoni, care habar nu au cu ce se mananca armata, isi permit sa emita false judecati de valoare la adresa acestei institutii sacrosancte pentru orice roman adevarat !!!

Extremismul retoric si echilibrul democratic

Sfarsitul razboiului rece a insemnat si apusul extremismului ideologic. Lumea a inteles ca echilibrul democratiei este incompatibil cu extremismul discursului agresiv, belicos. Repetarea obsesiva a unor cuvinte si idei care incranceneaza, dezbina si contrapun mase mari de oameni s-a dovedit, istoric, a fi destructiva pentru securitate si prosperitate. Oamenii au nevoie in mod vital de cuvinte si idei care destind, apropie si unesc, pentru a construi pasnic si durabil. Desi cu o anumita intarziere, datorita inertiei trecutului, Romania si-a insusit in mod ireversibil aceasta lectie a istoriei. Dupa aproape douazeci de ani de involburare a politicii si opiniei publice cu ideea morganatica privind "pericolul maghiar", romanii au aruncat la pubela istoriei discursul nationalist-extremist, la ultimile alegeri parlamentare nemaipermitand accesul in parlament a PRM si a liderului acestuia, Corneliu Vadim Tudor. In mod ciudat, insa, din acelasi moment se constata un reviriment al discursului extremist minoritar maghiar. Nemaiintalnind nicio opreliste, extremistii din UDMR au declansat o marsava campanie negativa impotriva Romaniei, care este atat in detrimentul romanilor, cat si al maghiarilor, prin atacarea bazelor convietuirii democratice si pasnice ale acestora. Nu in ultimul rand, extremismul iredentist este anacronic, fiind in contradictie flagranta cu valorile integrarii europene. Cred ca a venit timpul ca valului minciunilor si falsurilor iredentiste din PE sa i se opuna atat adevarul istoric, cat si cel al noilor realitati, europene ale Romaniei de azi. Cineva trebuie sa o faca, iar acesta nu poate fi altcineva decat Corneliu Vadim Tudor... Vadim trebuie sa se intoarca !

Extremism politic sau incultura politica ?

Politica actuala, post-electorala a UDMR, cand, pentru prima data dupa foarte multi ani, a ratat guvernarea, pare cel putin deconcertanta, fiind aparent lipsita de o anumita coerenta relativ democratica, cu care ne obisnuisem. La limita, s-ar putea spune ca aceasta este chiar surprinzatoare. Si aceasta pentru ca atitudinea si comportamentul UDMR de dupa alegerile parlamentare din 2008 (ale caror rezultate au permis realizarea unei coalitii guvernamentale PSD-PDL, bazate pe o majoritate parlamentara comuna consistenta, fara a mai fi necesar un al treilea partid, de obicei de "buzunar"), pare a bascula intre doua extreme, respectiv intre extremism politic si incultura politica. In 2004, cand se afla la putere, a obtinut o serie de posturi in administratia publica locala, pe baza algoritmului politic al coalitiei de guvernare din care facea parte, un lucru absolut normal si perfect democratic. In urma alegerilor de la sfarsitul anului 2008, tot in mod absolut normal si perfect democratic, ca urmare a unei noi alternante putere/opozitie, vechiului algoritm politic PNL-UDMR urmeaza sa-i locul unul nou, realizat de partidele noii coalitii guvernamentale, PSD-PDL. Surprinsa de statutul neasteptat de partid de opozitie si de pierderea pozitiilor de putere, UDMR , in disperare de cauza, recurge la un gest extrem, care iese din schema oricarui joc politic democratic postmodern, fie el european sau american: schimba registrul politic cu cel etnic (sic !). Cu alte cuvinte, incearca sa se cramponeze de putere cu orice pret, incercand sa schimbe, in extremis, regulile jocului. In mod evident, dupa cea mai indelungata perioada de guvernare din istoria unui partid politic de dupa 1989, UDMR sufera, prin trecerea in opozitie, de o mare frustrare politica. Iar acest fapt o predispune la orgolii si ambitii prostesti, la refuzul realitatii si la greseli. Pentru ca sindromul puterii, adanc inradacinat la UDMR, este unul compulsiv. Este clar ca UDMR nu stie sa piarda, uitand sau ignorand faptul ca atat castigul, cat si pierderea fac parte din regulile jocului. Pe de alta parte, se ridica serioase semne de intrebare in legatura cu cultura politica a unor primari UDMR care nu inteleg sau nu cunosc faptul ca discriminarea si/sau purificarea etnice in administratia publica locala sunt nu numai profund nedemocratice si, deci, inacceptabile, dar si o sursa de mari slabiciuni pentru comunitatile respective. In felul acesta, nu toate energiile si competentele sunt valorificate optim. Cand in cadrul unei comunitati locale din Har-Cov, circa un sfert sau o treime sunt romani, dar in primarie nu exista nici macar o functie de conducere (de director, sef serviciu, sef birou etc.) ocupata de un etnic minoritar roman, cel putin de "samanta", cum se spune, este clar ca lumina zilei ca acolo a avut loc o epurare etnica dusa la extrem, ca in primaria din municipiul Sfantu Gheorghe, unde situatia este similara cu cea din timpul ocupatiei de catre armata si administratia hortysta a nord-vestului Romaniei, in urma odiosului Diktat de la Viena (!). Ori, in conditiile democratiei si ale statului de drept, un primar trebuie sa fie, in mod egal, primar pentru toti membrii comunitatii, iar nu pentru unii muma si pentru altii ciuma. Nema intelighentia, nema putirinta...

Modificarea Constitutiei si reorganizarea administrativa

Categoric, nu ! Sau, si mai precis, nu acum ! Si nu asa ! O decizie de reorganizare administrativa a tarii nu poate fi luata fara studii de impact si fara un experiment pe o unitate administrativ-teritoriala pilot, activitati care nu pot fi facute de azi pe maine, ci intr-un timp suficient de lung, care sa permita analiza si punerea in lumina a tuturor efectelor posibile (o decizie strategica poate avea efecte benefice pe termen scurt, dar pe termen lung acestea pot deveni contrare sau "perverse", cum mai sunt denumite...). Constitutia si impartirea administrativ-teritoriala nu pot fi schimbate precum presedintii si prim-ministrii, care vin si pleaca (intr-un fel sau altul !). In primul rand, Constitutia Romaniei exprima o stare de spirit nationala, spiritul Revolutiei din decembrie 1989, e Constitutia scrisa cu sange de poporul roman si pentru poporul roman. In al doilea rand, Constitutia exprima separatia, echilibrul si supravegherea reciproca a puterilor in stat, ceea ce garanteaza democratia regimului politic si a societatii in ansamblul sau. Americanii au o vorba :"Democratia leaga o mana la spate guvernantilor !", care este un mare adevar, admirabil exprimat ! Nu facem nicio aluzie, dar excesul de democratie nu a distrus niciodata nicio tara, ci doar a ferit-o de greseli grave, spre deosebire de excesele autoritare care au produs catastrofe nationale !!! De ce un parlament unicameral ?!... Ca legile sa fie dezbatute mai putin, superficial si fara argumente pro si contra ?!... Ca sa devina o simpla "masina" de legi, in slujba unor grupuri oculte de interese ?!... In contrast cu acesta, parlamentul bicameral asigura mai multa consistenta procesului legislativ, o mai buna confruntare si cantarire a argumentelor, evitarea, cu siguranta, a mult mai multor greseli. A-a-a, ca unele legi se intarzie sau ca nu sunt adoptate in forma in care "bat din picior" unele grupuri de interese, e cu totul altceva... De asemenea, se invoca "semiprezidentialismul" ca fiind cel mai indicat regim politic pentru Romania (desi, asa cum este conceput e prezidentialism toata ziua !). Iar ca sa inghitim pe nemestecate o anumita "vointa de putere", ni se da drept exemplu Franta, ca si cand ne-am compara cu ea. Nici pe departe, Romania nu se poate compara cu Franta, nici in ceea ce priveste dezvoltarea economica si nici in ceea ce priveste varsta democratiei... sau a clasei politice (mai degraba, ne asemanam cu semiprezidentialismul sau prezidentialismul african !). Probabil ca tinerii consilieri prezidentiali "constitutionalisti" simt ca si-au gasit omul si-i spun ce vrea sa auda, pentru a-si lega cu orice pret numele de schimbarea Constitutiei si a da, astfel, lovitura vietii si carierei lor ! Si, apoi, de ce atata graba ?!... Cat de serioasa este o asemenea initiativa, care survine la atat de putin timp scurs de la ultima modificare ?!... Si unde sunt partidele politice, unde e clasa politica, de la care ar fi trebuit, in mod normal, sa porneasca astfel de demersuri ?!... Desigur, la intervale semnificative de timp, se pot aduce unele amendamente, fara a modifica insa spiritul acestui act fundamental al permanentei romanilor. Sa ne gandim la Constitutia Americii, care are o varsta de peste doua sute de ani, care a dat atata stabilitate tarii, si la faptul ca, iata, noul presedinte american, Barack Obama, doreste nu sa o modifice, ci sa o reconfirme, printr-o noua declaratie de independenta ! In ceea ce ne priveste, din punct de vedere al oportunitatii, cu certitudine, niciun studiu de oportunitate nu ar recomanda, in conditiile actuale, asemenea prefaceri constitutionale. Primul si cel mai serios impediment este criza economica mondiala, ale carei reverberatii asupra economiei romanesti se anunta a fi deloc neglijabile. O a doua restrictie ar fi criza constitutionala europeana, care ramane de vazut daca si cum va fi rezolvata. Abia dupa aceea, s-ar putea pune problema modificarii constitutionale preconizate, in concordanta cu noile realitati impuse de solutionarea celor doua fenomene de criza.

Cruciade ale infamiei

In articolul "Pensii sub acoperire", publicat de Caterina Nicolae in ziarul "Gandul" din 17 ianuarie a.c., autoarea face, in totala necunostinta de cauza, o serie de asertiuni tendentioase referitoare la activitatea angajatilor din sistemul securitatii si apararii nationale si a pensiilor acestora, asa-zise de "lux". E-he-he, Caterina, Caterina... Se vede de la o posta ca esti tanara si fara experienta... Cruciada asta jurnalistica seamana, pe undeva, cu o revolutie a infamiei, in genul "revolutiei culturale", care a facut atata rau... Dar, probabil, si pe tine, ca si pe altii, te ajuta sa te impui atentiei si sa castigi mai multi bani... Cu securitatea nationala nu este deloc de glumit, asa cum nu este de glumit cu viata... Iar securitatea nu este nici gratis, nici ieftina, ci este la fel de scumpa ca si viata... Cand te confrunti cu situatii limita, ai da oricat sa scapi...
Intr-un alt articol, semnat de Dan Carbunaru („Statutul special” protejează Internele de pensionare, Gandul, 17 ianuarie 2009), se insinueaza ca statutul special al politistilor, jandarmilor si pompierilor ar face ca acestia sa evite efectele pensionarii obligatorii, la indeplinirea varstei de pensionare. In fapt, se incearca bagatelizarea specificului acestor profesii, care nu ar merita un statut special... Cand esti insa victima unei infractiuni sau a unui incendiu, cand viata si/sau bunurile iti sunt in pericol, simti pe propria-ti piele cat de scumpe sunt valori precum securitatea, apararea, ordinea publica si siguranta, atat pentru cetatean, cat si pentru tara... Acestea sunt situatii limita, care, pentru a fi controlate, necesita profesionisti cu inalta calificare in domeniu, cu foarte multa vocatie si experienta... Fara ei, am fi neputinciosi in fata infractiunilor si dezastrelor... Oamenii astia isi merita cu varf si indesat statutul si banii, atat pentru rolul social pe care-l joaca, cat si pentru riscurile la care se expun... Fara ei ar fi haos...Ca unii nu-si fac treaba cum ar trebui, asta este o alta problema (si aici ar trebui sa se actioneze mai intens, prin educatie, formare, selectie, constrangeri, sanctiuni etc.). Pe vremuri, exista un comisar celebru, Ceacanica, care-i cunostea pe toti infractorii din Bucuresti... mama, mama, ce frica le era de el ! ... Sau Alimanescu, care, in vremurile de criza de dupa razboi, a scapat tara de banditi...

Un sistem glisant de pensionare

O posibila solutie, in domeniul bugetar, ar putea fi ceea ce s-ar putea numi un sistem glisant, flexibil de pensionare. In mod concret, acest sistem ar presupune existenta unei varste standard de pensionare (ca si pana acum, in functie de grupa de munca), dar fara obligativitatea iesirii la pensie la varsta respectiva. La implinirea varstei standard de pensionare, angajatul, de comun acord cu angajatorul, va putea ramane in activitate, un numar variabil de ani, in functie de o serie de conditii (sanatate, performante, venituri etc). Pentru fiecare an in plus peste varsta standard, angajatul va primi un spor salarial (de exemplu 30-50 la suta). Acesta va putea iesi oricand la pensie (notificand in prealabil institutia angajatoare), beneficiind, la vechime, si de anii lucrati peste varsta standard. Avantajele sistemului glisant (flexibil) de pensionare sunt evidente: desfiintarea cumulului salariu-pensie si reducerea efortului bugetar, stimularea ramanerii in activitate, peste varsta standard de pensionare, a persoanelor de valoare, respectarea dreptului la munca si la pensie, cresterea salariilor si, ulterior, a pensiilor, posibilitatea aducerii de "sange proaspat" in sistem etc. NB: acest sistem este unul glisant (flexibil), iar nu unul optional, pentru ca decizia ramanerii in activitate nu va fi una strict personala, ci va implica si acordul angajatorului (cu alte cuvinte, daca nu esti performant, institutia angajatoare va putea scoate oricand postul la concurs).

La placinte inainte...

La problema controversata referitoare la interzicerea cumulului pensiei cu salariul primit de la stat s-a ajuns datorita faptului ca s-a extins in mod abuziv statutul special la categorii socioprofesionale care nu-si justifica in niciun fel aceasta calitate (nu am sa le enumar aici pentru simplul motiv ca, in aceste zile, au "umplut" ecranele televizoarelor, dar si din respect pentru aceste profesii...). Cred ca statutul special trebuia limitat la singura categorie socioprofesionala care-si merita din plin, in mod legitim, o astfel de recunoastere sociala, si anume militarii. Acest statut special deriva, in mod legic si logic, din faptul ca militarii se supun unor legi speciale, respectiv legilor militare, care implica un regim extrem de restrictiv si de sever, sub aspectul organizarii, functionarii si raspunderii juridice (fundamental diferite de cele pentru mediul comun, civil), in scopul apararii fiintei statal-nationale. In virtutea unicitatii legii militare, militarii sunt obligati sa suporte orice privatiuni, riscuri si amenintari si sa nu precupeteasca niciun efort, sa-si sacrifice inclusiv viata, pentru indeplinirea misiunilor de securitate si aparare. De aceea, pretutindeni in lume, militarii sunt respectati. Militarii romani nu fac greve si nu ies in mass-media pentru a-si apara drepturile, nu pentru ca n-ar deprinde mestesugul comunicarii, ci din modestie si bun simt. Nu ei vor sa iasa la pensie la 55 de ani (ar sta si ei bucurosi in activitate, ca altii, pana la 70-80 de ani !), ci ei sunt scosi la ordin, pentru ca, asa cum au dovedit studiile de specialitate, si-au atins limitele biologice, care-i fac inapti medical pentru standardele inalte ale unui sistem operativ de securitate si aparare, extrem de solicitant psiho-fizic (acesta-i marele si tristul adevar, nu e un privilegiu social, ci o limita, un dat natural !!!). Si, atunci, ce se va face cu acesti oameni, care si-au sacrificat vietile in slujba tarii?!... Vor fi trimisi pe piata privata a muncii, interna sau, si mai hilar, externa ?!... Ca sa faca, ce ?!... Sa livreze informatii sau competente privind managementul violentei ?!... E greu de inteles de ce sunt asemenea iregularitati, sa le zicem, in politica noului executiv ! Militarii, care sunt o casta foarte solidara, unita prin doua cuvinte: viata sau moarte, simt ca sunt (din nou) undeva la mijloc. Nu ar fi prima data cand se scot castanele din foc cu mana lor (dovada ca liderii armatei care au salvat tara de dictatura si de dezmembrare sunt in inchisoare). Acum insa, practic, se incearca a fi folositi pentru scoaterea castanelor electorale (sub forma promisiunilor fara acoperire) aruncate in focul campaniei pentru alegerile parlamentare. O mare rusine nationala ! In rest, numai bine, la cei de fata si viitori multa sanatate, sau, cum saluta bravii nostri militari, Onoare si Patrie !

Salarii si pensii europene

Adevarul e ca problema salariilor si pensiilor 'nesimtite" nu se situeaza in zona celor de ordinul sutelor de euro sau a catorva mii de euro. Asemenea diferentieri sunt absolut normale si ele functioneaza in toate tarile UE. Ele mentin si stimuleaza interesul si competitia, care fac ca societatea sa mearga inainte. Precum in sport, fiecare alege, in mod liber, in functie de abilitati si aptitudini, sa concureaze, in marea competitie sociala, pe un anumit traseu profesional, stiind ca la capatul acestuia va obtine marele premiu. Salariile si pensiile "nesimtite" se situeaza, insa, cu certitudine, in zona de super-lux a zecilor si sutelor de mii sau chiar milioanelor de euro. Cand din "blidul national", continand "supa nationala", hraparetii si lacomii iau de zeci si sute de mii, chiar milioane de ori mai mult (!!!), e usor de inteles ce se intampla... Pana la urma, in conditiile in care resursele de subzistenta ale unei natiuni sunt strict limitate, iar repartitia este profund disproportionata, se cam ajunge pe terenul jocului de suma nula... Cauza-cauzelor consta in faptul ca marea majoritate a salariilor si pensiilor sunt extrem de mici, comparativ cu cele din UE, desi costul vietii este unul european ! Iar politicienii nostri ne manipuleaza la greu, speculand date, statistici, cifre... Ce inseamna, de fapt, 1 milion de lei, in bani vechi, convertiti in euro ?!... 23 de euro !!! Ce inseamna diferentele dintre salarii/pensii de cateva milioane ?!... Cateva zeci de euro !!! Dar diferentele de 10 milioane ?!... 235 de euro !!! Dar de 20 de milioane ?!... 470 de euro !!! Samd... Pai astea sunt diferente semnificative pentru un trai european ?!... Dar daca esti intelectual si trebuie sa mergi in Europa la diverse manifestari stiintifice ?!... Sau, ma rog, daca esti muncitor si vrei sa beneficiezi de libertatea de circulatie din UE ?!... Ce faci, si intr-un caz si in celalalt, cu cateva sute de euro (in cel mai fericit caz !). Ce inseamna "fabuloasele" salarii sau pensii de 40-50 milioane ?!... Cam o mie si un pic de euro ! Vedeti unde ne speculeaza politicienii ? Cand e vorba sa maximizeze, se exprima in milioane vechi, cand e vorba sa minimizeze, se exprima in lei noi... dar niciodata in euro !!! Pentru ca in euro se exprima, in Europa, costul vietii si catre euro tindem, peste cativa ani ! Halal sa ne fie !!! Ia sa fie salariul minim de circa 1000 de euro, asa cum e in Europa ! Am avea un trai decent si nici nu mai m-ar interesa cat castiga nu stiu cine... treaba lor, daca eu as trai decent ! Dragi politicieni, nu mai bagati dihonia in popor, singura solutie o reprezinta marirea europeana a salariilor si pensiilor !!! Daca politicienii au intrat in Europa, bagati si poporul in Europa !